luni, 12 ianuarie 2015

Recenzie: Hoţul de cărţi de Markus Zusak



Începând cu începutul începutului, pot spune că sunt extrem de mândră de faptul că am stat la calculator în loc să ies cu colegele. Am găsit random trailerul filmului, iar eu fiind o mare cinefilă, m-am uitat. Mi s-a părut o idee frumoasă şi nemaîntâlnită de mine până acum. Era destul de surprinzător să găsesc un film în care este vorba despre o fetiţă ce adoră cărţile. Atât de mult încât să ajungă să le fure.

Mi-a plăcut extrem de mult să citesc o carte de acest tip. A fost frumos să citesc ceva nou, lăsând deoparte cărţile SF şi cele de dragoste.

Liesel, personajul principal, adora extrem de mult cărţile, pasiunea ei începând la înmormântarea fratelui ei, când găseşte Manualul Groparului. Deşi nu ştia să citească, Liesel nu înceta să adore cărţile. Când ajunge la familia sa adoptivă, se ataşează foarte mult de noul ei tată, acesta fiind lângă ea în fiecare seară, pentru a fi alături de ea când Liesel se confrunta cu coşmarurile. El o învăţă să citească, iar dorinţa ei pentru cărţi devine din ce în ce mai mare.




Am fost suprinsă când mi-am dat seama că naratorul cărţii nu este nimeni altcineva decât...Moartea. Da, Moartea. Dar nu aceea moarte dureroasă şi crudă, ci o moarte blândă, care îi iubea pe oameni şi îi era milă de ei. Alegerea autorului a fost surprinzător de surprinzătoare. Trebuie să ai o imaginaţie uriaşă să povesteşti o carte din perspectiva Morţii.

 Minunat a mai fost să petrec timpul cu micuţa Liesel şi cărţile ei. Să-i descopăr prietenii şi să fac cunoştinţă cu ei. Max şi Rudy sunt favoriţi mei. Pe Rudy pur şi simplu îl ador şi încă o fac. Un copil extrem de adorabil, ce-i drept. Era mereu alături de Liesel, şi era genul de om pe care te puteai baza orişicând. Max mi-a amintit pe tot parcursul cărţii de cineva extrem de drag mie, şi mi-a fost imposibil să nu-l îndrăgesc.



























Finalul m-a făcut să vărs lacrimi. Atât de tristeţe cât şi de bucurie -ce e drept, tristeţea a fost mai mare-. Jur că era să-mi sară inima din piept în timp ce tot dădeam paginilie cărţii şi mă apropiam tot mai repede de final. Eu una nici măcar nu mi-am putut imagina un final. Probabil că la momentul acela creierul meu nu mai gândea cum trebuie, sau, pur şi simplu, nu am putut. Totuşi, finalul lui Markus este mult mai bun decât o mie de finaluri inventate de mine. Trist, cei drept, dar cu fulgi mici de fericire.







Eu una v-aş ruga să luaţi o pauză de la ceea ce faceţi, şi mergeţi alături de Hoţul de cărţi într-o călătorie de neuitat, plină de sentimente, emoţii, speranţă şi tristeţe.

Înainte să termin, doresc să-i mulţumesc lui Markus pentru această carte minunată, care mi-a dat ideea blogului şi totodată, numele acestuia. Datorită lui Markus eu sunt astăzi alături de voi, iar voi alături de mine. O mie şi un infinit de mulţumiri pentru acest om minunat!

4 comentarii:

  1. Recunosc: prima carte la care mi-au dat lacrimile. Da, da, sunt băiat, eu exist. Haha! O carte minunată, superbă, motiv pentru care a și ocupat, alături de „Înainte să adorm”, locul III în topul meu pentru 2014. E absolut minunat modul în care Zusak surprinde atâtea emoții și trăiri. Felicitări pentru recenzia, Ana, faci o treabă bună, ai evoluat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi eu am plâns mult la cartea asta. E oribil când te ataşezi de personaje şi după, puf, dispar! Mulţumesc mult, cred că eşti singurul care chiar urmăreşte blogul şi care citeşte balivernele pe care le scriu :)) Chiar mulţumesc :D

      Ștergere
  2. "Cand Moartea spune o poveste, chiar trebuie sa o asculti"... Superba!

    RăspundețiȘtergere